Întrebarea asta mă tot frământă de ceva vreme. Am auzit-o pusă în diverse forme de profesori de română, de bibliotecari, de părinți care și-au pierdut speranța că odrasla lor va mai deschide vreodată o carte fără să fie amenințată cu nota.

Cum îl convingi pe un copil de 13 ani, care tocmai a ieșit dintr-un meci de Fortnite, să citească din plăcere? Nu de frică, nu pentru medie, ci pentru că pur și simplu vrea să afle ce urmează la pagina următoare. Răspunsul s-ar putea să fi venit dintr-un loc la care nu te-ai fi așteptat: un roman fantasy scris de un autor de doar 19 ani.

Vorbim despre „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan, publicat la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca în 2024. E o carte care a reușit să capteze atenția tinerilor și a adulților deopotrivă, într-un mod pe care foarte puține titluri românești îl ating. De aici pornesc eu cu întrebarea: ar putea oare un astfel de roman să devină un instrument real de conectare între dascăli și elevii lor?

Ce face cartea asta diferită de lecturile „obligatorii”

Oricine a predat vreodată la gimnaziu știe că există un zid, aproape invizibil, între ceea ce programa școlară propune și ceea ce copiii ar citi din proprie inițiativă. Opera lui Ion Creangă rămâne valoroasă, Sadoveanu are frumusețea lui aparte, nu contest. Dar hai să fim sinceri: un puști de 13 ani nu se va așeza cu drag să citească „Baltagul” după o sesiune de gaming. Nu pentru că n-ar fi în stare, ci pentru că limba aceea, ritmul, universul narativ au ajuns prea departe de experiența lui de zi cu zi.

Și fix aici intervine surpriza romanului lui Bradu Mihai Dan. Protagonistul poveștii se numește Mihai, are 13 ani, locuiește lângă Cluj-Napoca, își petrece weekendurile cu gașca într-o fabrică abandonată și joacă Fortnite pe telefon până când mama îl trimite afară „să-și amintească cum se respiră”. Sună cunoscut, nu? Normal că sună. E viața a sute de mii de adolescenți din România, descrisă fără filtru și fără pretenții.

Ei bine, tocmai în miezul acestei normalități banale, Mihai cade într-o groapă misterioasă din fabrică și descoperă că are puteri supranaturale. Ochii i se aprind într-un albastru intens, o sabie veche se transformă în creion când o atinge, iar un bătrânel ciudat care trăia de ani buni la fundul gropii (da, ați citit bine) îi zice că el e, de fapt, reîncarnarea unui rege dintr-o altă dimensiune.

Reacția băiatului? „Mă transform în ștrumf!” Și cam asta spune tot ce trebuie să știți despre tonul cărții.

Un limbaj care nu se preface

Unul dintre lucrurile care m-au frapat la acest roman e limbajul. Bradu Mihai Dan scrie cum vorbesc adolescenții de azi, fără artificii. Nu e un adult care încearcă să imite slangul tinerilor (iar copiii simt instant diferența asta, vă garantez), ci un tânăr care și-a pus pe hârtie gândurile exact cum îi veneau.

Narațiunea la persoana întâi e presărată cu autoironie, cu glume spontane, cu referințe la cultura pop și cu genul acela de onestitate amuzantă pe care doar un adolescent o poate avea.

Când protagonistul află că trebuie să salveze lumea, prima lui grijă e că mama îl așteaptă acasă cu „clătite asezonate cu de-ce-ai-stat-așa-de-mult”. Într-o scenă la restaurant, chelnerul îi aduce un fresh de broccoli (pentru că berea era exclusă, evident), iar Mihai se gândește victorios că „toți mă vor privi cu invidie”. Când se luptă cu creaturi feline și parează gloanțe cu sabia, naratorul se oprește din acțiune ca să comenteze că se simte „ca piticul verde și înțelept” din Războiul Stelelor. E imposibil să nu zâmbești.

Cartea nu coboară spre copil. Pornește din lumea lui și, pe nesimțite, îl ridică spre teme mari: prietenie, sacrificiu, curaj, descoperirea de sine. Fără să moralizeze, fără să predice.

Sub aventură se ascund teme pe care le regăsim și în clasici

Dacă un profesor ar privi cu atenție structura narativă a romanului, ar recunoaște tipare vechi de când lumea. Căutarea identității, bunăoară. Mihai nu știe cine e cu adevărat și trebuie să descopere asta treptat, pe parcursul unei călătorii care seamănă foarte mult cu ce descria Joseph Campbell în teoria sa despre „călătoria eroului”. Aceeași structură o găsim în „Odiseea”, în „Hobbitul”, în basmele noastre cu Făt-Frumos.

Tema prieteniei e la fel de puternică. Grupul care se formează în jurul lui Mihai e un amestec de personalități care parcă au fost alese cu grijă să se completeze. Heather e fata curajoasă, răpită de feline, care refuză cu încăpățânare să trădeze chiar și când i se taie părul cu forța.

Dan e prietenul loial, puțin impulsiv, care deține un toiag magic cu trei dorințe pe zi și le irosește pe primele două fără să clipească.

Albert e micul geniu cu păr de Einstein, rămas repetent la fizică (ironia sorții!). Călin e carismaticul care te convinge de orice, cu cele mai multe iubite din gașcă și cei mai mulți followeri pe Instagram. Iar Florin, uriașul de aproape doi metri aflat abia în clasa a VII-a, e cel mai sensibil dintre toți și nu suportă violența, chiar dacă arată de parcă ar putea răsturna o mașină.

Fiecare vine cu defectele și calitățile lui, iar dinamica dintre ei e surprinzător de realistă pentru un roman fantasy. Copiii care citesc cartea se vor regăsi cu siguranță în cel puțin unul dintre aceste personaje.

Mama lui Mihai e o prezență constantă în fundal, cu grijile ei, cu întrebările despre „de unde ai șapca asta”, cu predicile de duminică dimineață, înainte de cafea. Tatăl lipsește din peisaj, și chestia asta e tratată cu o discreție neașteptată, fără melodramă, doar cu o melancolie ușoară pe care mulți copii din România o cunosc prea bine.

Mai e un aspect care m-a surprins plăcut: tema minciunii necesare. Mihai trebuie tot timpul să mintă, să inventeze scuze, să jongleze între viața lui obișnuită de puști și misiunea secretă de „rege reîncarnat”.

Dualitatea asta, cât de fantastică ar părea, e de fapt o metaforă limpede pentru ce trăiesc foarte mulți adolescenți: sentimentul că au o lume interioară pe care adulții pur și simplu n-o pricep.

Cum ar putea un profesor să folosească romanul la clasă

Să fim clari: nimeni nu propune să-l înlocuim pe Eminescu cu fantasy. Ar fi absurd. Dar ce-ar fi dacă profesorii ar folosi un roman ca acesta drept rampă de lansare? Un text-punte, dacă vreți, care să le demonstreze elevilor că lectura poate fi și amuzantă, și profundă.

Imaginați-vă o oră de română în care profesorul le cere elevilor să compare stilul lui Bradu Mihai Dan cu cel al lui Creangă din „Amintiri din copilărie”. Amândoi scriu la persoana întâi, amândoi au umor, amândoi descriu o copilărie într-un loc concret din România. Diferențele de limbaj, de ritm, de referințe culturale ar putea genera discuții pe care elevii chiar și le-ar dori, nu din alea la care se uită pe geam așteptând soneria.

Sau ar putea lucra pe arhetipuri. Mentorul din carte e bătrânul Marcus, cel care trăiește de ani de zile într-o groapă, bea ceai liniștit și păstrează o carte sacră cu secretele celeilalte dimensiuni. Aliatul neașteptat e Coamă de Leu, o felină prietenoasă care conduce dubița ca un nebun și lasă bacșișuri regale la restaurant.

Antagonistul principal e MâțMan, matahala felină pe care naratorul o descrie, cu franchețea vârstei, drept „un bodyguard sau un mafiot rus”.

Un exercițiu foarte fain ar fi și analiza universului pe care autorul l-a construit. Cartea propune o cosmologie cu 11 sate, fiecare cu istoria și armele lui magice: satul felinelor, al elfilor, al piticilor, al vrăjitorilor, al călugărilor, al rinocerilor, al păianjenilor, al hermenilor, al zânelor, al odixilor și al stariunilor.

Elevii ar putea desena harta acestei lumi, ar putea scrie un capitol din perspectiva altui personaj sau ar putea imagina varianta în care Mihai refuză misiunea. Genul de teme care aprind imaginația, nu o sufocă.

De ce contează vârsta autorului?

Aici e un lucru pe care nu pot să-l trec cu vederea. Bradu Mihai Dan avea 19 ani când a publicat romanul. Nouăsprezece. Un elev de a VII-a care citește cartea realizează imediat că autorul nu e un adult distant, ci cineva care stătea în bancă exact ca el cu doar câțiva ani în urmă. Impactul psihologic al chestiei ăsteia e uriaș, mult mai mare decât ar crede un adult.

Când un profesor le zice elevilor „citiți cartea asta, a scris-o un tip care acum câțiva ani era coleg cu voi”, mesajul e radical diferit față de „citiți romanul ăsta clasic al unui scriitor care a murit acum un secol și jumătate”. Nu compar valoarea literară, atenție. Vorbesc despre motivație. Copilul se gândește: „Dacă el a reușit, poate reușesc și eu.” Iar gândul ăsta, în sine, valorează mai mult decât zece ore de teorie literară.

Talentul lui Bradu Mihai Dan a fost recunoscut și oficial. Autorul a primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România. Premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Deci nu vorbim despre o carte publicată la nimereală, ci despre un debut validat de oameni care se pricep la literatură.

Un univers care te ține captiv prin detalii

Glosarul de la finalul volumului m-a impresionat. Autorul a inclus descrieri detaliate ale personajelor, locurilor și armelor magice, ceea ce dă cărții o consistență aparte. Armele stariunilor, de pildă, includ un coif de viking care se transformă în șapcă și o sabie care devine creion, idee amuzantă și ingenioasă totodată. Rinocerii au un bici care se lungește până își atinge ținta, un pistol ale cărui gloanțe își schimbă traiectoria singure în aer și o suliță care dezintegrează ce atinge. Iar armele felinelor, folosite împreună, permit purtătorului să învieze morții.

Locurile prin care trec personajele sunt și ele variate: de la fabrica abandonată de lângă Cluj la savana africană, de la piramide la tunelurile subterane ale piticilor și arena ascunsă în jungla amazoniană. O astfel de diversitate geografică poate deveni ușor un punct de pornire pentru lecții care combină geografia cu istoria și mitologia. Profesorii mai inventivi ar ști exact ce să facă cu materialul ăsta.

Umorul care leagă totul

Poate cel mai subestimat ingredient al cărții e umorul. Nu forțat, nu de manual, ci unul care vine natural din situații și din felul în care naratorul privește lumea din jurul lui. După prima aventură, Mihai stă treaz toată noaptea și în loc să reflecteze profund asupra destinului său, îl rod întrebări de genul: „Oare dacă public povestea pe FaceboOK, câte like-uri primesc?” sau „Oare șoferul nostru pisică se spală singur cu limba?” sau, cea mai bună, „Oare mâine plouă?”

Umorul ăsta face lectura plăcută, dar joacă și un rol narativ serios: scade tensiunea din scenele dramatice și te ține ancorat în mintea unui copil de 13 ani, chiar și când acțiunea devine epică. E un procedeu literar pe care și scriitorii experimentați îl folosesc, doar că aici vine atât de firesc, încât nici nu-l observi la prima lectură.

Profesorii ar putea folosi exact aceste pasaje ca să discute despre rolul umorului în proză, despre contrast comic, despre diferența dintre ironie și sarcasm. Toate conceptele astea devin mult mai ușor de înțeles când le trăiești într-un text care te face să râzi pe bune, nu când le citești într-o căsuță gri din manual.

Unde găsești cartea?

Un detaliu practic, dar care contează mult: volumul e disponibil pe Carturesti.ro și pe Libris.ro. Nu trebuie să cauți prin librării de nișă sau să aștepți luni întregi o comandă. Câteva clickuri și cartea ajunge acasă sau la școală. Pentru un profesor care vrea să propună un proiect de lectură suplimentară, accesibilitatea asta face diferența. Iar prețul unui volum de la o editură românească e incomparabil mai prietenos decât cel al traducerilor din limbi străine.

Atunci, poate fi o punte?

Revenind la întrebarea inițială: da, cred că poate. Cu o condiție. Profesorii trebuie să fie dispuși să iasă puțin din tiparul programei tradiționale și să accepte că o carte fantasy scrisă de un tânăr de 19 ani poate avea valoare pedagogică reală.

Nu zic că „Drumul spre o altă dimensiune” ar trebui să ajungă în programa obligatorie. Ceea ce zic e mai simplu decât atât: să fie recomandat, discutat la clasă, folosit ca punct de plecare pentru conversații sincere despre ce înseamnă literatura azi, despre imaginație, despre curajul de a scrie. Profesorul care aduce cartea asta la oră le transmite elevilor un lucru pe care rareori îl aud: „Știu ce vă place și respect asta.”

Dacă măcar un singur elev, după ce parcurge aventurile lui Mihai prin cele 11 sate ale celeilalte dimensiuni, se oprește o clipă și se gândește „poate ar trebui să scriu și eu ceva”, atunci cartea și-a făcut treaba. Ca lectură, ca inspirație, ca punte.

Casetă editorială

Romanul „Drumul către o altă dimensiune” este semnat de Bradu Mihai Dan și a fost publicat în 2024 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, în colecția „Cărțile Copilăriei” (ISBN: 978-630-311-221-3).

Genul este fantasy cu elemente de aventură, adresat cititorilor de toate vârstele. Autorul a primit Premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, premiu înmânat de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.